Un loc gol

Un loc gol este un loc pe care nu-l încarci cu semnificație. Fără emoții asociate, rămâne gol, în ciuda copacilor, străzilor, oamenilor care-l populează. 

Am trăit asta pe pielea mea la Amsterdam. Cu un cuvânt la modă, n-am „rezonat” cu orașul nici cât primii negrii ajunși aici pe fundul unei corăbii de sclavi. Ordonatele case negustorești, canalele rectangulare ce brăzdează orașul, muzeul de artă, coffee-shop-urile la tot pasul...nimic! La Amsterdam nici măcar Van Gogh nu mai e cel ce-a fost în Franța. 

Poți să te simți deplin într-un deșert arab, dacă deșertul are ceva a-ți spune. Dacă vezi cu ochii minții caravanele lungi de cămile și-ți sună în urechi basmele Șeherezadei...

Și poți să te simți fără rost pe străzile din mijlocul Parisului. 

Asocierea de emoții unor locuri e ceva ce se întâmplă mai ales în copilărie și în primii ani ai adolescenței. Timpul se-așterne apoi, face și desface, adaugă trăiri și emoții noi. Precum traumele, purtăm parfumul locurilor cu noi, toată viața... Acestora li se adaugă cuvintele și gesturile persoanelor semnificative, culorile și mirosurile, frigul sau căldura, întunericul, lumina. 

Se întâmplă însă, ca locurile copilăriei să dispară peste ani, unul câte unul. După 30-40 de ani, n-a mai rămas aproape nimic. Totul se strămută, încet-încet, de pe pământ, în mintea noastră. Aici se duc locurile care fizic dispar. 

Halucinantul paradox al locurilor deplin existente doar în mințile oamenilor, în față cu locurile goale ce continuă să ființeze.