Avea doar vreo patru-cinci anișori și își trăia deja întâia mare tristețe din viață: despărțirea temporară de tatăl său. Avusese probabil de-a lungul timpului și alte tristeți înainte, însă le uitase, era prea mic. Mintea lui le asimilase cumva, dar nu le reținuse. De data aceasta insă, totul era clar, nu mai semăna defel cu un vis, amintirea aceasta avea să dăinuie. 

Bunicii îl luasera cu ei pentru a-l conduce pe tata la gară. Stăteau cu toții pe peronul gării acelui oraș de provincie petrecând ultimele minute înaintea plecării trenului. Abia dacă iși observa bunicii, nu avea ochi decât pentru tatăl său, un bărbat tânăr, surâzător și care incerca să-i aline, cum putea, tristețea desparțirii. Tatăl era imbrăcat simplu, după moda vremii, în pantaloni de stofă gri și o cămașă albă cu mânecile suflecate. Mirosea frumos, ca întotdeauna, a apă de lavandă pe care și-o cumpăra vărsată de la drogherie, în sticluțe pregătite de acasă. Lui, acest parfum de lavandă i se părea cel mai frumos miros din lume, era atât de diferit de parfumurile rusești, dulci ale bunicii. Hotărât lucru, lavanda mirosea a lucruri care urmau să se întâmple, a călătorii fascinante pe tărâmuri neștiute și nespus de atrăgătoare. 

Era trist pentru că nu știa dacă avea să-și mai vadă tatăl vreodată. Cea mai mare teamă era că tatăl lui va muri, era o teamă pe care o simțea uneori și atunci când îl vedea dormind și se uita cu atenție dacă respiră. Avea nevoie de el, chiar dacă nu o știa încă: cine avea să-l învețe cum să repare jucăriile stricate, cine să-l apere de băieții mai mari, cine să-l scoată în oraș și să-l pună să ceară singur un suc vânzătoarei, la cofetărie?

În sfârșit, semnalul de urcare în vagoane, tatăl său la fereastră, zâmbindu-i și făcându-i cu mâna, fumul locomotivei, apoi depărtarea...

Drumul spre casă, tăcut, fără o vorbă, pe străduțele cu case vechi și frumoase, umbrite de tei și castani. 

Peste ani, amintirea aceasta se amestecă haotic cu altele, așa cum se întâmplă cu toate lucrurile importante până ajung să se limpezească. Un lucru rămase însă pe veci nedeslușit: el, copilul de atunci, rămăsese pe peron, cu bunicii sau plecase de fapt cu trenul, iar tatăl fusese cel care rămăsese în gară? Amintirile nu erau suficient de limpezi în acest punct, se vedea pe sine însuși atât la fereastra trenului, cât și pe peronul scăldat în soare. Ce putea să însemne aceasta, era o identificare cu părintele său sau poate apărarea inconștientă de tristețea abandonului ? El fusese cel părăsit sau cel care părăsise ? Și, ca numeroase alte raspunsuri importante, acesta așișderea avea să rămână pentru totdeauna nerostit...