Zăpada

Era o excursie cu școala, autocarul era plin de puștani de liceu veseli și gălăgioși. Mai mulți băieți decât fete, veneau de la un liceu industrial unde învățau să devină strungari, frezori, mecanici. Vreo doi profesori mai inimoși aranjaseră excursia asta la Poiana Brașov, banii se strânseseră greu, dar cumva o scoseseră la capăt. Urma să stea câteva ore în Poiană, să se joace puțin în zăpadă, să mănânce apoi ceva și să plece sa înnopteze la un internat din Brașov. Hotelurile din Poiană erau de neplătit și, chiar dacă ar fi avut bani, nu i-ar fi primit nimeni, Poiana era destinată integral turiștilor care veneau din străinătate.

Autocarul pufăia pe drumul spre Brașov. Pe la Posada, șoferul abia reușea să se descurce cu serpentinele. În mașină mirosea a motorină arsă, era frig și toți copiii stăteau cu paltoanele pe ei. Câțiva aveau hanorace din pânză de cort și rucsacuri militărești, kaki, însă cei mai mulți erau îmbrăcați de oraș.

După câteva ore de mers, oboseala și foamea își făcură efectul, iar ceata veselă din mașină amuți complet. Se înserase, iar luminile Brașovului aprindeau cerul în depărtare.

Băiatul se trezise în timp ce autocarul străbătea străzile orașului amorțit sub zăpadă. Dormise tot drumul, în ciuda gălăgiei din mașină. Era mult mai mic decât ceilalți, avea vreo șase-șapte ani, iar băieții mari nu-l băgau în seamă. Acum era treaz, în timp ce toți ceilalți dormeau, era cumva în contratimp.

Autocarul începuse urcușul dificil spre Poiană, erau de străbătut aproape la pas, vreo 12 kilometri de drum înzăpezit. Luminile orașului rămăseseră în urmă, doar ce se vedea în față de la farurile gălbui ale mașinii.

Făcu ochii mari, ca pentru a prinde tot ce se petrecea dincolo de geamul înghețat. Mai văzuse el zăpadă, acasă, în fața blocului și în curtea școlii, însă niciodată atât de multă și nici în forme atât de ciudate. Se jucase cu zăpada, desigur, făcuse bulgări și aruncase cu ei în colegii de joacă, însă zăpada pe care o vedea aici nu te îndemna la joacă, nu, câtuși de puțin. Era un tărâm de basm, al piticilor pădurii și viețuitoarelor neștiute ascunse după copaci. Era zăpada brazilor încărcați, scânteind cu mii și mii de steluțe din ace de gheață. Era zăpada căprioarelor înfrigurate, cărora le vedea aburul răsuflării ieșind de după crengi, zăpada lupilor care le pândeau din desiș, cu ochi roșii de tăciune.

Pădurea se mișca, foșnea, brazii troieniți păreau să-i vorbească. Întindeau ramurile către el, nici prietenos, nici amenințător, ca și cum ar fi vrut să-l cunoască, să-l întrebe ce caută în locurile acelea. Își lipi mâna de geam, voia să le răspundă cumva brazilor. Nu știa ce să le spună prin cuvinte, nu erau cuvinte de rostit. Era o vrajă ca în poveștile bunicilor, era viața magică a pădurii, era propria sa părticică magică de viață.

Atunci, în acea seară, în pădurile din preajma Brașovului, pentru el se născuse magia. Și în întreaga sa viață de după aceea, iarna, muntele și pădurea troienită rămaseră în ființa lui, singurele lucruri cu adevărat fermecate.